de ieri îmi tot zic:„ învață să ierți! învață să ierți!” mă bântuie gândul că dacă nu o s-o iert nu o să pot merge mai departe, o să rămân cramponată acolo, în trecut. nu mi-a făcut mie rău în mod direct, ci a rănit un suflet drag mie. mă gândesc că mi-a făcut și bine, că m-a ajutat atunci când nimeni nu a făcut-o, dar ce s-a spus  după... m-a cutremurat. credeam că atunci când faci un bine îl faci din suflet, pentru că îți pasă de acel cineva, pentru că vrei să strălucească raze de fericire în ochii lui și nu pentru a te lăuda cu faptele de bravură pe care le-ai făcut. te iert pentru că vreau să nu fiu așa ca tine, pentru că vreau să fac bine cuiva fără a-mi părea rău că am ajutat. te-am crezut altfel, aproape așa cum sunt eu: sinceră și inocentă, încrezătoare în oameni și în bine. am plâns una pe umărul alteia și îmi spuneam că, în sfârșit, am găsit un suflet drag. azi nu pot să-ți spun ce rău îmi pare că nu ești așa cum am sperat. îmi mușc buzele și-mi alung gândurile rele:„TE IERT! TE IERT!”, numai lasă-mă să trăiesc liniștită.