de ieri îmi tot zic:„ învață să ierți! învață să ierți!” mă bântuie gândul că dacă nu o s-o iert nu o să pot merge mai departe, o să rămân cramponată acolo, în trecut. nu mi-a făcut mie rău în mod direct, ci a rănit un suflet drag mie. mă gândesc că mi-a făcut și bine, că m-a ajutat atunci când nimeni nu a făcut-o, dar ce s-a spus  după... m-a cutremurat. credeam că atunci când faci un bine îl faci din suflet, pentru că îți pasă de acel cineva, pentru că vrei să strălucească raze de fericire în ochii lui și nu pentru a te lăuda cu faptele de bravură pe care le-ai făcut. te iert pentru că vreau să nu fiu așa ca tine, pentru că vreau să fac bine cuiva fără a-mi părea rău că am ajutat. te-am crezut altfel, aproape așa cum sunt eu: sinceră și inocentă, încrezătoare în oameni și în bine. am plâns una pe umărul alteia și îmi spuneam că, în sfârșit, am găsit un suflet drag. azi nu pot să-ți spun ce rău îmi pare că nu ești așa cum am sperat. îmi mușc buzele și-mi alung gândurile rele:„TE IERT! TE IERT!”, numai lasă-mă să trăiesc liniștită.

există în viața mea o expresie care mă aduce la disperare:„ ca oamenii”. este motto-ul mamei, pe care nu l-am înțeles niciodată. de ce trebuie să  faci ceva în viața ta în funcție de ce zice lumea din jurul tău? oare nu vrei și tu să-ți găsești fericirea și să trăiești viața ta, nu a altora? nu zic să devii un asocial sau să nu respecți, în limitele normalului, convențiile sociale. dar trezește-te, mamă! de fiecare dată te plângi că nu cunoști decât muncă, că ți-ai neglijat familia și nu ai avut parte de o vacanță pe care ai merita-o. și ce faci în continuare? același lucru: muncă și ești atentă la gura lumii. cea mai mare greșeala a mea a fost să te ascult atunci când a fost vorba de viața mea: ce o să zică lumea?și ca o marionetă am ascultat comenzile pe care mi le-ai dat. și regret până la Dumnezeu că am făcut așa. nu sunt o rebelă și nu sunt o introvertită, dar vreau să trăiesc în lumea pe care mi-o construiesc eu. de ce să fac ceva doar de gura lumii? cu cine trăiesc eu? cu lumea? nu! am lângă mine o ființă superbă pe care o iubesc și care mă ajută să dezbrac acest corset al normelor. e singurul care mă înțelege și  căruia îi datorez ceea ce sunt azi. trăim într-o lume care e în penurie de valori și care nu vrea să se trezească nici atunci când vine unul să le spună că nu totul se bazeaza pe josnicie, nesimțire și răutate. și eu să fiu în rând cu lumea? nu, merci. mai bine să fiu o ciudată și să fac ceea ce îmi aduce mulțumire sufletească, încercând să nu rănesc pe nimeni. acum vreo 2 ani aveam o imagine angelică a satului românesc, cu oameni buni, calzi, iubitori, dar, ce să vezi? am avut cea mai mare deziluzie a sufletului meu când am văzut că realitatea e alta: răutatea și necazul altuia stau în fruntea clasamentului actelor gratuite. am încercat, prin profesia pe care o practic, să deschid ochii copiilor. sunt orbi. au inculcate modele pe care nu le pot șterge. simt că mă bat cu morile de vânt. „Veșnicia s-a născut la sat”  și când auzeam asta mă gândeam la bunătate și credință. azi nu mai e așa. totul s-a schimbat. trăim  într-o societe ale cărei valori pier, se mistuie, iar pe cenușa lor cresc neumbrite răuteatea, urâtul, fățărnicia, hoția. încearcă să te ridici și să schimbi „bunul mers” al treburilor, să vezi cât de repede ești redus la tăcere! de către cine? de mama care îți spune că nu ești în rând cu lumea, de cei care mai dăunăzi erau considerați modele negative pentru tânăra generație și care azi sunt la conducere, de cei care în loc să propăvăduiască credința și smerenia ascultă glasul necuratului. poate greșesc că nu vreau să fiu ca voi, dar ASTA SUNT EU. poate greșesc că nu sunt„ ca oamenii”, dar gândesc ca un om al cărui suflet plânge cînd vede bezna din jurul lui.

am crezut întotdeauna în bunătatea oamenilor și am plecat, de cele mai multe ori, de la premisa că în fiecare dintre noi există ceva bun și ceva sfânt. astăzi, când văd că m-am înșelat de atâtea ori în evaluarea oamenilor, mă întreb de unde atâta răutate și perfidie. de ce să pozezi în prieten pentru ca mai apoi să-mi înfigi cuțitul pe la spate? ce obții? laudele dușmanului, lingând mâna stăpânului care mai târziu te va bate?! pentru cât timp crezi că va conta „loialitatea” ta? până va veni un altul să îți ia locul.

mă uit în jurul meu în  căutarea unui strop de inocență și nu îl găsesc decât în ochii copiilor mei. ei sunt liniștea de care am nevoie în aceasta lume a ororilor și nonvalorilor. ei sunt credința într-o lume a visului pierdut. ei sunt iubirea care îmi vindecă rănile și pentru ei lupt să ies din ghearele urâtului și ale mucegaiului.